RSS / Atom / WMS / WFS

Contact

Publicat cu Textpattern

Comunitatea:

Scurtă incursiune în cartografia celestă a Europei preistorice

Introducere

În toate colțurile Pământului prima privire a omului s-a îndreptat mereu către cer și către stele. Inevitabil, cerurile, prea departe de a fi ajunse, cercetate și înțelese, au devenit locul de proiecție a tuturor necunoscutelor umane, locul unde doar divitățile puteau ajunge și sălășlui.

“Dumnezeu nu a creat planetele și stelele cu intenția ca ele să-l domine pe om, ci, ca și celelalte creaturi, să i se supună și să-i servească” (Paracellus, 1541), o cugetare care i-a însoțit pe oamenii de pretutindeni în parcursul lor de la preistorie la modernitate.

Deși întreaga existență se ghida după tandemul impus de stele, astronomia ca știință n-a apărut decât atunci când, culturi înfloritoare au zămislit minți care să o pătrundă și să o descrie. Iar când nevoia de frumos s-a împletit cu nevoia de cunoaștere, omul și construit reprezentări ale cerurilor, pentru călăuzire pe mări, pentru călătorii pe uscat, pentru trecere de la un anotimp la altul, pentru a-și traduce imaginația și frica de necunoscut.

fig1_vrinceanu

Fig. 1 Calendar lunar Saami pe tamburină, o reminecență preistorică în cultura nordică (mooncalendar.co.uk)

Astfel primele reprezentări cartografice celeste apar în veacurile Preistoriei, apoi pornind de la civilizațiile Tigrului și Eufratului și culminând cu cele din bazinul Mediteranei, ajungând chiar mai departe, în lumi încă nedescoperite, în adâncurile pădurilor Amazonului, pe ghețurile Arcticii ori în orizonturile Pacifice.

De la modele rudimentare, simbolice, la cele studiate și conturate de maeștrii cartografi, de la reprezentări stângace, la închipuiri fantastice, de la necunoscut la acuități științifice, de la materiale primitive la tehnici moderne, cartografia celestă n-a fost niciodată mai prejos în fascinație și metodologie față de mult mai răspândita cartografie terestră, concurând chiar cu aceasta în măiestrie și alcătuire.

E adevărat că în anumite timpuri aceasta s-a dovedit a nu fi decât un fel de-a înfrumuseța saloane, un mijloc de reînviere a unei culturi pierdute, dar în esență aceasta nu și-a pierdut niciodată scopul inițial. Progresul științei chiar și în vremuri mai puțin prielnice, nevoia nesățioasă de cunoaștere s-au dovedit a fi arme suficiente pentru a păstra un viu interes.

Preocuparea pentru studiul celest, a depășit stadiul de necestitate pentru viața de zi cu zi, el însuși devenind un mijloc pentru a o explica. Amănuntul și acuratețea , setea de cunoaștere, s-au reflectat fără tăgadă și în arta cartografică, aceasta supunându-se noilor descoperiri. Curând transformarea de la ființe mitologice la corpuri celeste conforme avea să fie inevitabilă.

Astăzi dispunem de nenumărate mijloace de explorare. Cerurile nu mai arată la fel , locul papirusului, pietrei și osului fiind acum acaparat de nenumărate programe (aplicații) și reprezentări detaliate, științifice, precise, lipsite de frumosul elegant, dar încărcate încă de frumosul electronic. Ele reprezintă totuși, acum și atunci, un frumos care practic, are la bază același principiu idiferent de era în care îl privim: este intangibil, misterios, hipnotic.

Spațiul Nord-European

Preistoria reprezintă acea perioadă despre care majoritatea cunosc doar că aparține omului arhaic, omului care este preocupat îndeosebi de hrană, adăpost și apărare. Se reprimă astfel, din varii lipse de cunoaștere faptul că și strămoșii noștri se exprimau cultural.

Fascinația cerurilor, atracția către necunoscut a existat mereu și a însoțit specia umană încă de la începuturi. A scoate din evidențele cartografice oamenii preistoriei înseamnă în speță a renega însăși momentul 0 în care primitivul a pus întâia dată pe piatră viziunea sa asupra întinderii cerurilor.

Pentru un om preocupat îndeosebi de perspectiva urmatoarei zile, pentru un om al cărui instinct constituia forța de ghidaj, aștrii celesti nu reprezentau decat necunoscute profunde menite sa ii asigure repere stabile pentru toate zilele si sa-l infricoșeze la producerea unor fenomene astronomice deosebite.

Toate aceste simțăminte s-au regăsit în plăsmuirile stangace, primele urme cartografice care infațișau Soarele, Luna și stelele. În lipsa unui sistem de scriere, puterea lor de înțelegere se traduce în simboluri.

Cultul Soarelui, cultul Lunii sunt întipărite fie în piatră, fie, în metale. Importanța lor este redata prin mărime, culoare și discrepanța dintre materiale. În cei 30 de cm ai discului de la Nebra (Germania), aurul, material prețios, este rezervat corpurilor cerești, Caii Lactee și intervalului dintre solstiții, evenimente de vază în ciclul anual. Toate, sunt încrustate într-o placă de bronz, un material omniutilizat și dominant al vieții de zi cu zi. (Fig.2)

Fig. 2 – Discul Nebra, cc. 1600 BC, bronz și aur, 30 cm, Muzeul Național de Preistorie, Saale, Germania.

Oamenii preistoriei se exprimau însă altfel. Departe de a-și cuprinde cerul în limitele unui simplu disc, aceștia asociau mai degrabă lucrurile știute cu cele ale căror tâlc nu-l dibuiseră încă. Au preferat să aducă reflexia boltei în spațiul lor pământean. Și-au construit sanctuare monolitice unde aștrii răsăreau și apuneau zi de zi.

Noaptea, stelele sunt cele care fascinează. Strălucirea lor punctuală mai lungă sau mai scurtă marjează momente de căpătâi în ciclul anual. Cunoașterea lor se transmite din generație în generație întrucât întreaga existență se bazează pe aceste momente cheie. Și cum altfel să creezi o imagine vie a bolții nocturne fără să o reprezinți? Mărturie a acestor manifestări stau sute de situri descoperite de-a lungul timpului în ținuturile nordice și nu numai, unde omul și-a săpat propria imaginație în piatră, piatră dură, material perfect pentru a rezista. (Fig. 3)

Fig. 3 – „Cup marks stone” și interpretarea constelațiilor, Venslev, Danemarca, după Gudmund Schutte, „Primaeval Astronomy of Scandinavia”, Scottish Geographical Magazine, 36, nr.4, 1920, (p. 244, fig. 12-13)

Dintre toate stelele, cea mai venerată a fost fără doar și poate cea mai apropiată, faimosul disc al Soarelui în călătoria lui eterală. Pentru oamenii nordului, căldura și lumina reprezentau însăși esența vieții, iar cartografia Soarelui s-a făcut în toate modurile posibile: pe pământ, în forma templelor, în reprezentări modelate, toate artefacte care să ateste iubirea omului paleolitic și neolitic pentru cea mai strălucitoare dintre stele, a cărei parcurs pe boltă marca zi după zi, solstițiu după solstițiu și viață după viață. (Fig. 4)

Fig. 4 – Carul solar Trundholm, cc.1600 BC, bronz și aur, car: 54×35×29 cm, disc: 25 cm, Muzeul Național de Istorie, Copenhaga., Danemarca.

Spațiul Arctic și Subarctic

Nici cele mai grele condiții nu au împiedicat oamenii să avanseze tot mai sus în nord, spațiul arctic și subarctic adăpostind de-a lungul timpului populații îmbujorate, înfofolite în piei de ren și care și-au croit drum prin ghețuri după hrană și lumină. Și poate, dintre toate, acestea au avut acces la cele mai multe mistere ale cerurilor, căci au avut la dispoziție jumătătți de an de lumină pentru cultul Soarelui și jumătăți de an de lumină pentru cultul Lunii și al stelelelor. Printre acestea, au fost singurii martori ai vremii, care s-au bucurat de jocul vălurit al aurorelor păstrându-le tainele în imaginiția și fascinația lor.

Solitudinea, mediul aspru și necunoscutul alb au conturat aici, în omul preistoric al nordului, o cultură aparte, necunoscută și greu de înțeles pentru omul sudic, o cultură a miturilor. Șamanismul este principala formă de manifestare a cultului, iar acestuia îi sunt asociate toate reprezentările comologice și celeste ale lumii arctice. Oamenii arcticii nu aveau la îndemână materiale complicate sau dure în care imginația lor să fie posterizată. Pielea, marterial prețios, avea să fie deopotrivă adăpost al frigului și al fanteziei. Hărțile popoarelor saami se regăsesc fie brodate pe haine, fie încrustate în pandante de os. Sunt hărți simple, schematice, însă de-o însemnătate mistică covârșitoare.

Fig. 5- Interpretarea unei hărți țesute pe o haină de ritual a tribului Koryak, partea din față, Calea Lactee pe timp de vară. Indentificare după Tom Cullen, Air and Space Mueum, Smithsonian Institute.

Fig. 6 – Haină de ritual a tribului Koryak. sursa: carylgaubatz.com

Fig.7 – Interpretarea unei hărți țesute pe o haină de ritual a tribului Koryak, partea din față, Calea Lactee pe timp de iarnă. Indentificare după Tom Cullen, Air and Space Mueum, Smithsonian Institute.

Spațiul Central-European

Leagănul civilizației europene a fost mereu plasat în centrul continentului și nu-i de mirare că cele mai vechi urme ale omului fascinat de cer s-au găsit tot aici. La adăpostul primitiv al peșterilor, omul preistoric și-a dat frâu liber imaginației pentru prima dată. Ceea ce se găsea acolo sus trebuia să aibă un corespondent terestru. Scenele de vânătoare de la Lascaux (fig. 8) vin să demonstreze închipuirile primare ale constelațiilor: Taurus cel imaginat și de greci alături de șase din cele șapte surori Pleiade. Aceasta este prima cartare autentică a boltei cerești, ascunsă timp de milenii. Acesta nu este unicul exemplu care apare aici. Acum 20.000 de ani, omul de cro-magnon vizionar a pictat aici un seamăn ucis de taur. O întâmplare comună în lumea vremurilor acelea, dar și o perspectivă a expoziției stelare. Orion în fața lui Taurus este salvat de Sirius, singura licărire de pe cerul nopții, destul de puternică încât să inspire speranță unei ființe atât de vulnerabile încă.

Fig. 8 Taurus și Pleiadele, Sala Taurilor, Peștera Lascaux, Franța

„Cel mai vechi calendar al lumii”. În Paleoliticul superior omul cunoștea fazele Lunii și știa să le reprezinte fidel în decursul unei luni. Cultul selenar nu doar că era foarte răspândit, dar constituia unul din stâlpii existenței umane din orice cultură a vremii. Cu aura sa mistică în timpul nopții, cu disparițiile ei misterioase periodice, Luna exercita o atracție aparte, mistică.

Fig. 9 Primul calendar lunar, cc. 32 000 BC, cultura Aurignacian, Franța

De altfel aflăm că Luna a fost primul astru al cărui ciclu a devenit esențial în evidența timpului primordial. Însă Luna a fost și o capcană pentru omenire. Adevăratele evenimente importante din decursul anului nu puteau fi plasate în ciclul selenar. Anotimpurile nu se succedau, momentele majore nu făceau parte din el.

Spațiul Mediteranean

Dacă Antichitatea s-a manifestat intens în spațiul mediteranean, începuturile omului în acest spațiu au fost mai timide. Reprezentările celeste preistorice nu s-au distins precum cele de mai târziu, fiind mai degraba rudimentare. Aștrii încă nu începuseră să pună stăpânire atât de evident peste locuitorii țărmurilor Mediteranei. Asemenei tuturor celorlalte ținuturi, dar cu evidente alte motive, s-a manfestat puternic un cult al Soarelui. Prezent aici într-o mai mare proporție din an, motivul venerări lui este evident, sfera solară este însăși reprezentatea ținuturilor sudice ale Europei.

Activitățile zilnice sunt dependente și sunt vegheate de Soare, precum în pietrele Bagnolo. Aici, fermierii și vânătorii sunt dependenți de ciclul solar, întreaga lor existență fiind ghidată sub auspiciul ciclului eteral.

În spațiul iberic, un focar al cultului celest se preconizează încă din Preistorie. La Pala Pinta (Portugalia) piatra a servit drept pânză pentru picturile cerului. Soarele, este din nou, asupra locuitorilor pământului, privind de deasupra în succesiunea zilelor. Într-o alăturare ciudată, cerurile nu sunt diferit reprezentate, noaptea și ziua împletindu-se comod. Omul primitiv a înțeles că bolta rămâne una și aceeași și că dincolo de umplerea de lumină, stelele încă tronează în abisul cerurilor.

În Malta, complexul Tal Quadi, conservă mărturii ale cartografiei stelare în piatră. Sutele de stele și Luna alcătuiesc un cer al nopții fascinant, împărțit de minți primitive în cadrane perfecte. Sfera celestă a antichității ia prima formă adevărată în spațiul insular al Mediteranei.

Fig. 10 – Pietrele Bagnolo, cc. 3000 BC, 30×40 cm, Malegno, Brescia, Italia

Fig. 11 – Aștri și ritualuri sacre în Pala Pinta (Portugalia)

Fig. 12- Piatra de la Tal Quadi, cc. 3500 BC, National Archeology Museum, Valetta, Malta

Concluzii

Dacă este să privim la toate realizările omenirii din epoca preistorică, cu siguranță vom rămâne impresionați. Primitivismul de care dispuneau este frapat de o serie întreagă de exprimări, fie ele și rudimentar cartografice. Omul paleoliticului a fost capabil să creeze hărți, nu neapărat în sensul în care privim noi astăzi harta, dar și-a manifestat imaginația în felul său, folosind metodele lui, materialele lui, propriile sale plăsmuiri precoce.

Armonia sa cu natura, evidentă, s-a răsfrâns asupra a ceea ce într-un final, a reprezentat o întâie privire consemnată asupra cosmosului. De aici de pe Pământ, înfricoșat încă de necunoscutele cerurilor, omul primitiv a dorit să și le aducă mai aproape de înțelegerea sa. Și cum altfel decât asociindu-le elementelor care îi compuneau existența.

Putem conchide astfel că da!, în epoca preistorică s-a făcut cartografie celestă. Soarele, luna, stelele, cerul, apar necontestat în imaginația preistorică, sunt reprezentate coerent și sunt dezbrăcate de dimensiunile mistice, prin încercarea de a ajunge la ele. Deși greu de surprins și de crezut, mințile neevoluate ale timpurilor sunt autoarele unor produse cartografice inedite și ne surprind atmosfera și nivelul vremii întocmai ca o hartă concepută recent, în secolele cartografiei evoluate.

Fig. 13 – Scări Celeste- legătura omului cu cerurile, Ilkley, Yorkshire-stânga 23×30 cm, Mont Bego, Franța – dreapta, 82×119 cm

Bibliografie

Boorstin D., 1983, The Discoverers, A History of the Man’s Search to know the world and himself, Randomn Publishing House, Inc.

Harley J.B, Woodward D., 1987, The History of Cartgraphy, Volume I, Cartography in Prehistoric, Ancient and Medieval Europe and the Mediterranian, The University of Chicago Press, http://www.press.uchicago.edu/books/HOC/HOC_V2_B3/Volume2_Book3.html

Harley J.B, Woodward D., 1987, The History of Cartgraphy, Volume II, Book 3, Cartography in Arctic and Subarctic Eurasia, The University of Chicago Press, http://www.press.uchicago.edu/books/HOC/HOC_V2_B3/Volume2_Book3.html