I. Litoralul românesc în documente cartografice. Perioada antică

Scopul articolului

prezentarea principalelor materiale cartografice ce conțin informații despre litoralul românesc și stabilirea unei ierarhizări calitative a acestora. De asemenea se urmărește și modul în care aceste hărți au influențat o serie de interpretări de ordin geomorfologic și hidrologic.

Partea I. Perioada antică

Hărțile din perioada antichității au fost în general puține, foarte multe fiind construite pe baza unor informații indirecte. Mărturiile scrise referitoare la spațiul litoral românesc au fost numeroase, acestea influențînd viitoarele hărți medievale. Pentru discutarea acestora este necesară o scurtă prezentare a principalilor autori antici care au vorbit de spațiul dobrogean. Primele descrieri ale gurilor Dunării vor fascina comunitatea științifică care va construi ulterior interpretări mai mult sau mai puțin fanteziste.

Secțiune din harta lui Ptolemeu, transpusă de Nicolaus Germanus în 1482.

Herodot (484-420 î.Hr.) precizează existența a 5 guri de vărsare ale Istrului, iar distanța pînă la bifurcarea în două brațe este de două zile. Tot el vorbește de existența unui golf la limita dintre Tracia și Scitia în care a crezut foarte mult Colonelul Ionescu-Dobrogianu. Prezența acestuia și localizarea exactă s-au dovedit incerte.

Eratostene (275-195 î.Hr.) este primul care pomenește existența une insule numită Peuce la gurile Istrului, comparabilă ca dimensiune cu Rhodosul. Numele ar proveni de la cuvîntul pini, indicând prezența acestora aici.

Apollonius din Rhodos (295-230) pomenește și el de existența insulei în lucrarea sa Argonauticele. El spune că insula este de formă triunghiulară, cu vîrful cel îngust spre fluviu. În jurul acesteia se despart două brațe care nu pot fi decît principalele brațe ale Istrului. Iar potrivit informațiilor sale, Insula Peuce reprezenta teritoriul aflat între Sf. Gheorghe (Hieronstoma) și Naracumstoma, ce corespunde în prezent teritoriului aflat între Sf.Gheorghe – Sulina – Ceatal Sf. Gheorghe.

Polybiu (210-120 î.Hr.) vorbește despre prezența unui mare banc de ~100 de stadii ce se afla la depărtare de o zi față de uscat, foarte periculos pentru navigație. Interpretarea datelor lui Polybiu din „Istoriile” sale au fost numeroase, de la presupunerea existenței unui cordon inițial ce a barat golful Dunării la alte idei fanteziste.

Strabon (60 î.Hr.-20 d.Hr.) amintește de 7 guri de vărsare ale Istrului și oferă numeroase date legate de distanțele existente între guri și orașele pontului.

Pliniu cel Bătrîn (23-79) indică șase guri de vărsare ale Istrului. Informațiile sale se doresc foarte exacte despre cursul brațului Peuce, acesta având scurgerea spre sud într-o mlaștină sau lac (să fie prin Dunavăț și/sau Dranov?) cu o lungime de 28 km, care ulterior se vărsa în Golful Halmyris. Din el se putea ajunge la Istria, iar conturul său era de 94km.

Geographia lui Ptolemeu se bazează pe harta lui Marinus din Tyrus, pierdută din păcate. Ptolemeu precizează că multe din datele lui Marinus au fost corectate de acesta și ulterior de el, în special datele din Tabela geografică. Iată cum un prim element de incertitudine este recunoscut de autorul Geographiei. Cartea este una eminamente cartografică și este alcătuită din multe tabele de coordonate ale unor localități, insule, confluențe de râuri etc. Ea nu este însoțită de o hartă a autorului, primele reconstituiri după coordonatele ei fiind făcute în sec al XV-lea. Alte reprezentări importante ale datelor lui Ptolemeu aparțin cartografilor: Johan Scotus (1505), Hartmann Schedel (1493) etc. În fig. 1 am ilustrat un fragment din harta lui Nicolaus Germanus, realizată în lemn în secolul XV. Se pare că aceasta a pătruns în Germania din Italia, unde în 1474 s-a întocmit o hartă gravată în aramă.

Sistemul de coordonate al lui Ptolemeu a avut ca latitudine de origine ecuatorul, iar ca longitudine de bază meridianul ce trece azi puțin la vest de I. Canare, la vremea respectivă cel mai vestic teritoriu cuoscut.

Extrem de discutate în cercurile geografice, mai ales la începutul secolului XX, coordonatele localităților de pe litoralul românesc sunt nesigure. Chiar dacă la vremea respectivă calcularea latitudinii se făcea cu oarecare precizie, valorile longitudinii sunt greu de acceptat. Surprind foarte mult datele pentru Noviodunum, Histria și Tomis (de exemplu diferența de latitudine dintre Noviodunum și Histria este la Ptolemeu de 30`, în realitate această valoare fiind de 42`). Un alt aspect important e marcat de diferența existentă între gurile de vărsare Hieron, Naracum, Calon, Pseudo, Boreo și Thiagolla acestea aflîndu-se în general din 10 în 10 minute. Se pare că toate aceste diferențe se datorează valorii circumferinței Pământului, mult mai mică la Ptolomeu, față de valoarea reală. Toată această discuție este însă mult mai amplă, poate într-un material viitor va fi extinsă. Rămîne însă un mare merit ce revine autorului prin descrierea amănunțătă a gurilor deltei și a brațelor acesteia, poate de aici și așteptările noastre ca valorile coordonatelor să fie cît mai corecte.

Flavius Arrianus (95-175 d.Hr.) a scris două lucrări importante: „Călătorie în jurul Pontului Euxin” și „Anabasis” în care povestește expedițiile lui Alexandru Macedon. Nu se păstrează informații despre vreun document cartografic folosit. Rămâne interesantă observația sa legată de gurile Dunării (Istrului) și distanțele existente între localitățile de pe litoralul românesc: „ de la gura Istrului, numită Psilon și pînă la cea de a doua gură sunt șaizeci de stadii. De aici și pînă la gura ce se numește Calon sunt patruzeci de stadii. Iar de la Calon la a patra gură a Istrului cu numele de Naracon sunt alte șaizeci de stadii. De aici la a cincea gură (Hieron) sunt o sută douăzeci de stadii […] De la ultima gură și pînă la cetatea Istria sunt cinci sute de stadii, iar de Istria pînă la cetatea Tomis trei sute de stadii. De la Tomis pînă la cetatea Callatis sunt alte trei sute de stadii…” (Marin Popescu Spineni: România în isvoare cartografice și hidrografice, București 1978).

Claudius Aelianus (sec III ?) afirmă în lucrarea sa “Despre animale ” că vărsarea Istrului, se făcea printr-un „golf foarte adânc în care acostează corăbiile de transport […] golful se mînie ca și marea, cînd e agitată de vînturile ce suflă cu furie nebunească…”. Informațiile sale sunt importante deorece arată că între Razelm și mare exista o comunicare largă, ce permitea intrarea corăbiilor. Deci, bariera litorală nu era definitivată.

Tabula Peutingeriana reprezintă o hartă a drumurilor din Imperiul Roman Oriental. Hostia fluminis Danubii (gurile Dunării) sunt în număr de 6.