Insule mitice

Introducere

Articolul își propune să investigheze principalele insule care au fascinat imaginarul cartografic antic și medieval. O bună parte dintre acestea au constituit transpuneri ale simbolisticii creștine în spații situate dincolo de civilizația europeană. Ne confruntăm astfel cu o bogată colecție de teritorii imaginare, prezente pe hărți, multe dintre ele dăinuind mai bine de 500 de ani. Dacă despre unele s-a vorbit extrem de mult, cum este cazul celebrei Atlantis, o bună parte sunt necunoscute publicului actual. Nu ne propunem să insităm aici asupra elementelor de simbolistică sau mitologie, ci doar asupra hărților în sine, adevărate opere de artă. O altă categorie de insule mitice se datorează unor greșeli de poziționare, sau au servit unor interese politice (este cazul I. Pepys sau al Insulelor din L. Superior). Actualele peninsule California și Coreea au figurat o bună perioadă ca insule pe hărțile vremii, până când lărgirea orizontului geografic a infirmat insularitatea acestora. Lucruri până la un punct, absolut firești.

O dată cu perioada marilor descoperiri geografice, multe dintre insulele mitice sunt deplasate către noile ținuturi. Teritorii noi, aflate dincolo de spațiul cunoscut, erau populate cu monștrii, cum este cazul aici I. Demonilor, situată în apropierea Americii de Nord. Vom remarca cum mari cartografi (Ortelius, Mercator) au căzut pradă unor informații eronate, aceștia trecând pe hărțile lor insulele celebre ca: Frisland, Thule, Brasil etc. Cu toate confuziile inerente, ne-au rămas însă poveștile lor, absolut fascinante. Vă invit în continuare să le parcurgem…

Insula Thule a marcat orizontul cartografic european încă de la descoperirea acesteia de către Pytheas (expediția sa s-a desfășurat între anii 330-320 î.Hr.). El a plecat din colonia grecească a Massaliei, actualul oraș Marseille, pentru a descoperi noi rute comerciale, dar mai ales pentru a găsi un alt drum către Mărea Negră, ocolind Europa la Vest. După ce a ajuns în Albion, Phyteas se îndreaptă către nord, poposind în Thule.

Insula Thule aflată la nord de…Frisland, pe harta lui Giovanni Magini (1597)

Una dintre cele mai frumoase hărți ale Europei Nordice îi aparține lui Olaus Magnus (1490–1557), fiind intitulată Carta Marina Pe ea insula este trecută cu numele de TILE, conținând o mare colecție de monștrii marini.

Insula Thule (Tile), detaliu din Carta Marina a lui Olaus Magnus

În lucrarea lui Ferdinand Lallemand, Phyteas. Însemnări de călătorie autorul este categoric în privința insulei Thule, identificând-o cu Islanda. Cartea a fost tipărită și în limba română la Ed. Științifică, 1965 (traducere de Anca Balaci).

Pentru o bună sinteză a subiectului recomandăm articolul lui Vincent H. De P. Cassidy, The Voyage of an Island. În prezent una dintre insulele arhipelagului South Sandwich a fost denumită Thule, în cinstea predecesoarei sale mitice.

Insula Sf. Brendan era cunoscută de spanioli și portughezi și ca San Borondon. Descoperită de acesta, în timp ce traversa oceanul pentru a răspândi creștinismul în insule, a stârnit ulterior numeroase controverse. Se pare că sfântul, însoțit de 14 călugări a ajuns pe insulă în anul 512, după o călătorie de 7 ani. Din relatările călugărului Barino (Navigatio Sancti Brendan Abbatis) regăsim elemente specifice Insulei Fericiților: soarele nu apune niciodată, vegetația este extreme de bogată, copacii sunt încărcați cu fructe, cu alte cuvinte, întreaga atmosferă este una paradisiacă. Pe parcursul călătoriei călugării au întâlnit o serie de monștrii, (griffins: jumătate lei, jumătate păsări; balene gigant de dimensiunea unei insule, etc.). Una dintre primele localizări apare pe harta din Ebstorf (1235) fiind situată în Insulele Canare. Prezența ei este semnalată apoi până la începutul secolului XIX, fiind mutată din ce în ce mai spre nord.

Detaiu din harta lui Abraham Ortelius, 1570

Tradiția poetică greco-latină a stat la baza apariției Insulelor Fericiților, fiind revigorată apoi de către Isidor din Sevilla. Similitudinea dintre acestea și paradisul terestru a contituit următorul pas în lumea creștină. Un studiu detaliat al subiectului îl găsim în lucrarea lui Jean Delumeau, Grădina Desfătărilor. O Istorie a Paradisului. Interesul nostru este unul eminamente cartografic, din acest motiv nu vom insista asupra elementelor de mitologie aici, pentru cei care doresc să înțeleagă subiectul lectura cărții lui Delumeau fiind obligatorie. Cel mai des Insulele Fericiților apar localizate la vest de Africa: mapamondul de la Hereford (1230), harta fraților Pizzigani (1367), Atlasul Catalan etc., sau chiar la Ecuator (globul lui Martin Behaim).

Sf. Brendan așa cum este înfățișat pe mapamondul fraților Pizzigani, 1367

Pe harta lui Grazioso Benincasa (1482) Insulele Fericiților apar în Europa de Nord, într-un golf din vestul Irlandei, numărul acestora fiind foarte mare (peste 300). Ulterior alți cartografi au preluat reprezentarea lui Benincasa, cum este și cea a lui Albino de Canepa (1489).

Insulele Fericiților pe harta lui Albino de Canepa, 1489

Insula Brasil (Bersil, Brazir, O’Brasil, O’Brassil, Breasil, Brasylle, Hy-Brazil, sau Hi-Brasil). Este probabil una dintre cele mai persistente insule mitice, apărând pe hărți timp de mai bine de 500 de ani. Localizarea ei este în Oceanul Atlantic, puțin la vest de Irlanda, dar îndepărtându-se ulterior spre coastele Americii. Făcând parte din categoria insulelor fantomă, Brazil se spune că apare din ceață o singură dată la 7 ani, când poate fi observată, dar nu poate fi atinsă. Există numeroase păreri legate de proveniența numelui său, una dintre acestea apelând la originea irlandeză: descendenții lui Breasal, unul dintre vechile clanuri din nordul Irlandei ar fi dat numele ținutului. Delumeau afirmă că numele Hy Bressail înseamnă “Insula Fericiților”. Apare de multe ori lângă Insula Sf. Brendan, fiind chiar confundată uneori cu aceasta. În Finnegan’s Wake, James Joyce pune și el insula în relație directă cu cea a Sf. Brendan. Dar cel mai des este redată alături de o altă insulă numită Meydas. O bună sinteză cartografică a subiectului poate fi găsită aici.

Detaliu din harta lui Wagenhaer, 1583

Detaliu din harta lui Magini, 1597

Insula Bacalao. Face parte din categoria insulelor fantomă, și se regăsește pe hărțile din secolul XVI. A fost identificată cu Newfoundland. Numele înseamnă în portugheză cod, fiind atribuit probabil de pescarii care luau acest pește din apropierea coastelor americane. Povestea începe cu João Vaz Corte-Real, explorator portughez, care în 1474 a descoperit (?) Terra Nova do Bacalhau. Mulți s-au grăbit să identifice teritoriul cu Newfoundland, ceea ce ar implica o descoperire a Americii cu 22 de ani înaintea lui Columb. Nu se cunoaște cu exactitate dacă Corte-Real a pus piciorul cu adevărat pe continental american, lipsind dovezile debarcării sale. În prezent există o mică insulă situată în extremitatea de NE a I. Newfoundland, care se numește Baccalieu.

Insula Bacalao pe harta lui Michael Mercator, 1595

Insula celor șapte cetăți face parte din aceiași mitologie medievală. După intrarea arabilor în Pen. Iberică (anul 711) șapte episcopi fug pe un vas în Atlantic. Ajungând pe o insulă aceștia se despart, fiecare dintre ei punând bazele unui oraș. Pe harta lui Ortelius din 1570 insula este localizată la vest de Azore și apare sub denumirea de Sept cites. Pusă în strânsă legătură cu Insula Sf. Brendan și I. Brasil, insula episcopilor abundă în bogății, constituind, alături de celelalte, un miraj pentru navigatorii portughezi din Evul Mediu. Un căpitan al lui Henric Navigatorul, îi povestește acestuia, că a reușit chiar să ajungă pe insulă, dar după ce este trimis din nou să aducă bogățiile de acolo, acesta nu se mai întoarce niciodată în Portugalia.
O altă denumire a insulei a fost și Antilla, existând însă confuzii inerente legate de aceasta. Pe harta lui Ruysch (1508) este reprezentată o mare insulă în centrul Atlanticului numită Antilia. Pentru mai multe detalii recomandăm articolul lui William H. Babcock, The Island of the Seven Cities.

Cele mai importante insule mitice așa cum apar ele pe harta lui Ortelius

Insula Frisland. Probabil una dintre cele mai cunoscute insule mitice, povestea ei începe în anul 1558. Un venețian, Nicolo Zeno, anunță descoperirea unui manuscris lăsat de strămoșii săi Nicolo și Antonio. Conform acestuia, în anul 1380 cei doi ar fi ajuns pe câteva insule numite: Frisland, Estotiland, Icaria, și Drogeo. Zeno își publică lucrarea din 1558 însoțită de o hartă, tăiată în lemn, pe care sunt trecute insulele respective. Urmează o perioadă pe aproximativ 100 de ani când vom întâlni pe numeroase hărți insulele lui Zeno, dintre care cea mai celebră rămâne Frisland (Frischlant, Friesland, Freezeland, Frislandia, sau Fixland). Întrebarea care se pune imediat este unde oare sunt situate aceste insule? Frisland și Icaria apar în imediata vecinătate a Groenlandei, în timp ce Estotiland și Drogeo sunt în apropierea Americii de Nord. Printre cartografii păcăliți de Zeno se înscriu nume mari: Giordano Ruscelli, Gerard Mercator, Abraham Ortelius etc. Toți aceștia au luat de bune informațiile venețianului și le-au răspândit pe hărțile lor. Să fie la mijloc o minciună bine pusă la punct, sau chiar Nicolo și Antonio au ajuns cu siguranță pe niște insule? S-a încercat de multe ori identificarea acestora cu Insula Baffin sau alte mici insule din Atlanticul de Nord (Frisland probabil Feroe), cert este că mulți exploratori au folosit hărțile din secolul XVII în navigație, căutând celebrele insule.

Harta lui Vincenzo Maria Coronelli din 1693 poziționează insula Frisland în apropierea Groenlandei.

O reproducere după harta lui Zeno, apărută în Priisskrift om Grønlands Østerbygds sande Beliggenhed de Peter von Eggers (1793)

Rupes Nigra. Aceasta era situată la Polul Nord, fiind alcătuită din roci vulcanice de culoarea neagră. Prezența insulei explică de ce toate busolele indică Nordul…Legenda s-a născut în secolul XIV când a apărut Inventio Fortunata, o carte despre care auzim că a existat, dar nimeni nu a afirmat vreodată că a văzut-o. Unii spun că lucrarea a fost scrisă de un călugăr, dar informații despre aceasta găsim doar în scrisoarea lui John Day, neguțător englez, către Cristofor Columb. În scrisoare, Day afirmă că a pierdut cartea, dar că-i poate trimite în schimb lucrarea lui Marco Polo, pentru a-l ajuta în expediția sa.

Rupes Nigra pe harta lui Mercator din 1595

Este surpinzătoare apariția lucrării lui Mercator intitulată Septentrionalium terrarum descriptio cu reprezentarea curioasă a Polului Nord. Acesta este înconjurat de patru insule între care se găsește o mare. Din centrul ei răsare o stâncă uriașă, iar apele mării se scurg sub insulă…De aici până la a trage concluzia că apele mării se scurg în Iad, iar locul este o poartă de intrare către lumea de dincolo, nu a mai fost decât un pas. Un articol excelent despre geografia mitică a zonei polare îi aparține lui Chet Van Duzer. Alte detalii referitoare la celebra insulă pot fi consultate aici.

Insula Pepys a apărut dintr-o eroare de poziționare a Insulelor Falkland. Ambrose Cowley a ajuns aici în anul 1684 și a botezat insula în onoarea lui Samuel Pepys. De numele lui Cowley se leagă însă prima hartă de navigație a insulelor Galapagos. Cert este că a durat un secol până s-a descoperit greșeala în jurnalul original al lui Cowley. În tot acest timp numeroși exploratori au căutat Insula Pepys, printre aceștia numărându-se și James Cook.

Insula Pepys așa cum apare pe harta lui Herman Moll, 1732

Insulele Aurora au fost semnalate de mai multe nave, fiind probabil confundate. Numele provine de la vasul spaniol Aurora care “le-a descoperit” în anul 1792, fiind văzute ultima oară în 1856. O ipoteză susține că între cele trei insule Aurora și Stâncile Shag nu este nicio diferență, denumirea Aurora fiind cea folosită de spanioli. Ele se găsesc între Capul Horn și Insulele South Georgia.

Fragment din harta lui Adrien Hubert Brue din 1826

Insula Thomson: Pentru prima dată a fost observată în anul 1825, fiind situată în apropierea Insulei Bouvet, din Atlanticul de Sud. Cel mai probabil, I. Thomson a dispărut în urma unei erupții vulcanice la sfârșitul sec. XIX. Global Volcanism Program este destul de sceptic privind existența acesteia, datele batimetrice din regiune indicând valori peste 2400m.

Insula Bouvet din Atlanticul de Sud

I. Philippaux și I. Pontchartrain. John Mitchell a elaborat harta care-i poartă numele, aceasta constituind baza trasării graniței dintre SUA și Canada, în timpul Tratatului de la Paris (1783). Pe ea apar mai multe insule situate în Lacul Superior, printre care I. Philippaux și I. Pontchartrain. După cum se remarcă din comparația de mai jos, acestea nu au existat niciodată, fapt constatat mult mai târziu, în anul 1820.

Detaliu din harta lui Mitchell

Lacul Superior cu insulele sale.