RSS / Atom / WMS / WFS

Contact

Publicat cu Textpattern

Comunitatea:

Evoluția cartografiei. Partea I-a.

Perioada antică și protocreștină

În evoluția sa istorică, cartografia s-a dovedit a fi o veritabilă “fabrică de imagini” care a surprins, a prelucrat și a transmis (prin diverse tehnici instrumentale), modele și viziuni asupra naturii și a relațiilor sociale. Modelul cartografic este probabil unul din primele modele (dacă nu chiar primul) creat de către om.

După unii autori, harta ar avea o origine urbană. Este foarte adevărat că dezvoltarea unui oraș a fost, este și va fi legată de o formă de măsură și gestiune a spațiului de dezvoltare (Raffestin, 1988). Noi considerăm că apariția primelor hărți a fost legată de necesitatea de orientare a primilor oameni (în primul rând), și apoi de necesitatea delimitării spațiului de vânătoare și mai apoi a celui cultivat, etc.

Alți autori (Harley, Woodward, 1987; Jacob, 1992), susțin faptul că elaborarea hărților cu siguranță a precedat textele scrise (“scriitura”).

Inciziile rupestre din diverse părți ale lumii cu siguranță nu sunt produsul unei civilizații urbane, dar categoric preced textele scrise.
Indiferent de cei care au fost autorii primelor hărți, fapt este că harta este un instrument universal adoptat de aproape toate societățile ca (un) instrument pentru reprezentarea propriei lumi, în speță pentru a crea o viziune ordonată și instituționalizată asupra lucrurilor. Este foarte adevărat pe de altă parte, că există populații care nu cunosc nici astăzi reprezentările cartografice. Așa este cazul unor populații amazoniene (populația Guarani, tribul M′bia), vânători, și pescari într-o zonă vastă situată între Paraguay și Brazilia.

După toate probabilitățile, primele încrustații rupestre reprezentând imagini dintr-o lume rurală bazată pe agricultură, aveau aproape sigur o funcție magico-religioasă. Primele populații (primitive) nu aveau cunoștințe de geometrie euclidiană. Reprezentările sub formă de încrustații rupestre erau o “sistematizare” a limitelor funciare și a teritoriilor de vânătoare, având și rolul unor elemente sacrale.
Pot fi considerate aceste incizii rupestre drept hărți ? Este greu de răspuns la această întrebare. Distincția se poate face în funcție de cartografia științifică sau non-științifică, în raport cu care vom considera o hartă adevărată sau falsă (cum pretind unii cartografi contemporani). Oricum aceste incizii au reprezentat un început și sunt o evidență. Desigur, cu timpul, harta va deveni modelul științific elaborat cu tehnici din ce în ce mai sofisticate.

Care este cea mai veche hartă din lume ?

Până nu de mult, reprezentarea cartografică babiloniană executată pe o tăbliță de argilă scoasă de sub ruinele cetății Ga-Sur (2.500 î.e.n.) era considerată cea mai veche hartă. Pe această hartă apare pentru prima dată scrierea cuneiformă și primele indicații asupra punctelor cardinale și asupra vecinilor.

Figura 1. Reprezentarea cartografică de la Ga-Sur pe tăbliță de argilă (cca. 2.500 î.e.n.) (sursa imaginii: henry-davis.com)

Figura 2. Interpretarea dată de E. Raisz hărții de la Ga-Sur (după E. Raisz, 1948) (sursa imaginii: henry-davis.com)

Tot de la aceste popoare, posteritatea a moștenit planisferul babilonian pe tăbliță de argilă.

Figura 3. Planisfer babilonian pe tăbliță de argilă (cca. 600 î.e.n.) (sursa imaginii: henry-davis.com)

Figura 4. Interpretarea dată de K. Saliscev planisferului babilonian (după K. Saliscev citat de Raisz) (sursa imaginii: henry-davis.com)

Cele mai recente cercetări au arătat că cea mai veche “hartă” ar fi (după unii specialiști), planul orașului Catal Hyuk din Anatolia, Turcia. Acesta reprezintă dispunerea a aproximativ 80 de locuințe și a fost descoperit prin strădania cercetătorului James Mellaart în anul 1963 în niște excavații. Vârsa acestei lucrări atribuită prin metode de datare radioactivă este de aproximativ 6.200 î.e.n.

Figura 5. Planul orașului Catal Hyuk (cca. 6.200 î.e.n.) (sursa imaginii: henry-davis.com)

Figura 6. Planul orașului Catal Hyuk-reconstituire (sursa imaginii: henry-davis.com)

Figura 7. Planul orașului Catal Hyuk așa cum a fost el descoperit în ruinele din Anatolia – Turcia (sursa imaginii: henry-davis.com)

Desigur, în timp, reprezentarea realității este mult dezvoltată, ajungându-se în sec. al VII-lea și al VI-lea î.e.n. la reprezentări care fac diferența între o reprezentare “mitică” și una “științifică” (Francesco Farinelli, 1989).

Primele reprezentări conștiente, primele semne de cultură cartografică organizată sunt atribuite de Giorgio Colli (1988, pag. 21-34) perioadei sec. al IX-lea și al VIII-lea, î.e.n. epoca compoziției poemelor homerice și epoca cetăților-state. Este epoca în care apare o separație între esența naturii (sau a lumii), și reprezentarea ei. Logosul se separă de mit, cu alte cuvinte viziunea mitică asupra lumii devine alegorie. Apare separarea între adevăr și opinie.

Grecii antici se pare că au fost primii care au lăsat posterității primele hărți propriu-zise.

Lui Anaximandru din Milet (611-546 î.e.n.) i s-a atribuit prima reprezentare a Pământului, primul planisfer. Din păcate, opera lui Anaximandru este quasi-pierdută. Mărturii despre aceasta provin pe căi indirecte prin: Herodot, Aristotel, Eratostene, Strabon, Diogene, etc.

Anaximandru a realizat prima viziune nadirală asupra Pământului. Eratostene, Strabon și Diogene au atribuit lui Anaximandru prima utilizare a gnomonului, principiu care a stat la baza edificării obeliscului, care, aflat într-o poziție particulară, făcea posibilă determinarea solstițiilor, a echinocțiilor, calculul meridianului, etc. Cunoștințele lui Anaximandru au stat la baza dezvoltării metodelor de măsurare a spațiului și timpului.

Harta construită de Anaximandru era perfect rotundă, Pământul circular fiind înconjurat de ape (Okeanos), avea Delfi în centrul său.

Arno Peters, creatorul celebrei proiecții care îi poartă numele, consideră că forma rotundă era naturală pentru oamenii din timpurile respective, deoarece ei cunoșteau o mică parte din suprafața terestră. Ne putem imagina că Anaximandru, pornind din punctul central Delfi și măsurând distanțe în toate direcțiile a ajuns în final la acea formă circulară.

Ideea sfericității Pământului a fost susținută de către Pitagora și Herodot și a fost dovedită de către Aristotel (sec. al IV-lea î.e.n.) și Eratostene (sec. al III-lea î.e.n.) prin executarea unor măsurători asupra arcului de meridian în Egipt.
Tot din această perioadă provine și primul glob geografic a cărui creație este atribuită lui Crates.

Figura 8. Reconstrucția globului lui Crates ( cca. 150 î.e.n.) (sursa imaginii: henry-davis.com)

Hărțile lui Eratostene se pare că au fost folosite de către Alexandru cel Mare în campaniile sale.

Hiparh, în sec. al II-lea î.e.n., aduce contribuții importante în dezvoltarea cunoștințelor cartografice ale vremii prin introducerea primelor sisteme de proiecții cartografice. Lui îi sunt atribuite: utilizarea partiției sexagesimale și sistemele de longitudine-latitudine, primele proiecții conice, utilizarea științifică a astrolabului (cca. 150 î.e.n.).

Perioada antică creștină

Primele încercări cartografice din această perioadă se regăsesc în lucrările lui Agrippa (“Harta imperiului”), și în lucrările lui Strabo (“Geographia”, cca. 19 e.n.).

Tot atunci, Pomponius Mela (în lucrarea sa “Cosmographia”) reprezintă Tracia.

Cea mai mare contribuție la dezvoltarea științei cartografice ale timpurilor sale a adus-o Ptolemeu (cca. 90-168) autorul lucrării geografice cu peste 8.000 de indicații toponimice, autorul unui Atlas cu 28 de hărți realizate pe baza unei rețele cartografice riguroase și sprijinite pe puncte ale căror coordonate geografice erau cunoscute. Ptolemeu realizează aceste hărți utilizând proiecțiile cartografice.

Figura 9. Una din numeroasele ediții ale hărții lui Ptolemeu, sec. al II-lea (ediția Ulm, 1482, proiecție sferică modificată) (sursa imaginii: henry-davis.com)

Civilizația romană a preluat multe cunoștințe de la anticii greci, dar, din păcate, nu le-a dezvoltat (în sens cartografic).

Mai mult decât atât, hărțile romane pierd proiecția cartografică (baza matematică) devenind mai puțin precise.

Cel mai reprezentativ produs al acelor timpuri, care a ajuns în zilele noastre sub formă de copie este Tabula peutingeriana (după numele descoperitorului său C. Peutinger). Păstrată la Biblioteca Națională a Austriei din Viena, această hartă (de 6,75 × 0,34m), este realizată pe pergament și ne prezintă lumea cunoscută de romani dinspre Insulele Britanice la vest, până la Gange (la est). Pe ea sunt marcate șoselele Imperiului Roman, fiind marcate și distanțele dintre orașe (în mile romane).

Pe continentul asiatic, în această perioadă Pei Hsiu (224-273) a elaborat o hartă a Imperiului Chinez, și a dezvoltat principiile cartografiei. Din păcate, asupra acestei hărți avem numai referiri, ea fiind pierdută.

Figura 10. Harta romană atribuită lui Marcus Vipsanius Agrippa sec. I (reconstrucție după Dilke O.A.) (sursa imaginii: henry-davis.com)

Figura 11. Tabula Peutingeriana ( Abraham Ortelius? 1598?) fragment (Creta, Grecia, Marea Neagră) (sursa imaginii: henry-davis.com)

Perioada Evului Mediu

Viziunea lumii medievale este influențată în foarte mare măsură de creștinism, de înrebările care preocupau gânditorii acelor timpuri: problema locului și rolul omului în Univers.

Imaginea lumii medievale asupra valențelor umanității, era strâns legată de doctrina bisericii.

Reprezentările caracteristice acestei perioade sunt hărțile Terrarum Orbis (TO).

Arhetipul hărților TO a fost (se pare) creat de călugărul spaniol Beatus de Libeana în sec. al VIII-lea. În acest interval, numit de istoricii cartografiei “anii întunecați ai științei cartografice” (E. Raisz), au existat timide încercări de dezvoltare a acestei științe. Macrobius elaborează în jurul anului 400 o hartă care face o zonare climatică a Pământului.

De asemenea, Stadiasmus elaborează o hartă care stabilește direcții de navigație. Marcianus elaborează o listă cu cartografii cunoscuți ai timpului său.

Hărțile de tip TO s-au bazat pe reprezentările antice, simple, a lumii protocreștine.

Acest gen de reprezentări a fost dezvoltat timp de peste cinci secole până la apariția cartografiei tehnice dezvoltate pentru nevoile navigației, începând cu sec. al XIV-lea.

Figura 12. Harta TO a lui Beatus de Libeana (reproducere din sec. al XI-lea)

Figura 13. Harta zonării climatice elaborată de Ambrosius Aurelius Theodosius Macrobius, cca. 400 ( după Nordenskiöld, 1489, Johannes Eschuidus) (estul este inversat cu vestul) (sursa imaginii: henry-davis.com)

În sec. al XI-lea, Ierusalimul, centrul teologic al lumii, devine centrul geometric al hărților TO, practic centrul lumii. În modelul TO, litera O reprezintă Pământul, iar litera T împarte această lume în trei părți: Europa, Asia și Africa care erau dispuse în jurul Mării Mediterane (“Mare Nostrum” a latinilor). De remarcat faptul că acest tripartitism era influențat pe de o parte de nivelul cunoașterii de la acea vreme (Americile nu erau încă descoperite), pe de altă parte era în deplină concordanță cu perceptele bisericii (Trinitatea sau Sfânta Treime).

Figura 14. Harta TO atribuită lui Isidor din Sevilla ( sursa imaginii: “Etymologiarum sive Originum libri XX”, 1472)

Modelul cel mai elaborat al hărților TO este considerat mapamondul Ebsdorf realizat în Germania sec. al XVIII-lea, păstrat la Hanovra (și bombardat în timpul celui de-al doilea război mondial).

O altă hartă de acest gen, mai puțin minuțioasă, se regăsește în catedrala Hereford (1290).

Aceste hărți aveau în comun caracterul pictural (fiind hărți-imagini) care nu se pretau măsurătorilor cartometrice și navigației. Printre ultimele produse cartografice creștine de tip TO este considerat Mapamondul venețian a lui Fra Mauro (sfârșitul sec. al XV-lea, începutul sec. al XVI-lea). Este una din cele mai precise reprezentări din această categorie. Spre deosebire de cele precedente, centrul geometric nu mai este Ierusalimul și se pare că este printre ultimele hărți pe care nu apare Lumea Nouă (Cowan J.A. “Mapmaker′s dream”, 1996).

Figura 15. Mapamondul Ebsdorf (1234, Gervase de Tilbury). Estul este în partea de sus a imaginii (sursa imaginii: henry-davis.com)

În fine, trebuie să menționăm mapamondul lui Martin Behaim, primul care reprezintă Pământul sub formă de sferă (1492) după concesii ce au durat aproape 30 de ani, timp în care a fost demonstrată sfericitatea Pământului (circumnavigațiunile lui Magellan, 1519-1521).

Hărțile de tip TO au ajuns în sec. al XIII-lea într-un impas, deoarece nu se pretau prelucrării instrumentale (măsurătorilor). Cu toate acestea, considerăm că ele au avut un aport considerabil în dezvoltarea cunoștințelor geografice ale epocii. În general, hărțile TO, asemeni hărților antice, aveau o natură profund simbolică și metaforică. Ele au reprezentat un act de interpretare și reflectare a lumii creștine. Asemeni hărții lui Anaximandru, hărțile de tip TO erau o metaforă a lumii, un act semiologic care evidenția raporturile sociale (în primul rând religioase) alături de raporturile spațiale (centrul religios devenea centrul geometric al lumii).

Tot din această perioadă se cuvine să amintim contribuțiile deosebite pe care gânditorii arabi și chinezi le-au avut la dezvoltarea științei reprezentărilor terestre.

Astfel, Chia Tan a elaborat o hartă a Chinei (în sec. al VII-lea), Alkhwariami (sec. al VIII-lea) elaborează tabele de coordonate (latitudinale și longitudinale), Abu Jafar din Khiva elaborează o hartă a lumii, iar Istakhri (cca. 900) este autorul unei hărți a lumii destul de precisă.

Figura 16. Harta lui Abu Ishaq Ibrahim ibn Muhammad al-Farisi al Istakhri, 1193. Nordul este inversat cu sudul. (sursa imaginii: henry-davis.com)

Figura 17. Interpretarea hărții lui Istakhri, făcută de către Reinhaud ( Nordul este în poziție obișnuită)

Zarkala calculează arcul de meridian dintre Toledo și Bagdad (cca. 1000), iar în anul 1154 apare o lucrare cartografică de excepție, harta elaborată de Idrisi.

Spre sfârșitul sec. al XII-lea, utilizarea busolei era un lucru obișnuit iar necesitățile cunoașterii erau tot mai mari.

Astfel, la începutul anilor 1300, se naște o nouă cartografie care derivă din cu totul alte exigențe decât cartografia creștină medievală, răspunzând necesităților navigației.

Figura 18. Harta lui Abu Abdullah Mohammed Ibn al-Sharif al-Idrisi 1154-1192. Nordul este inversat cu sudul. (sursa imaginii: henry-davis.com)

Hărțile cartografilor arabi în general introduc un element de ordonare în execuție, detaliile suprafeței terestre sunt mult geometrizate fiind desenate cu rigla și compasul.

În cursul sec. al XIII-lea, prin intermediul arabilor, busola este introdusă în Europa și devine un instrument indispensabil în orientare în general și în navigație în special.

Cerințele navigatorilor se extind și asupra preciziei hărților. Astfel, hărțile mănăstirești și cele de tip TO nu mai răspund exigențelor vremii. Locul lor este luat treptat de un alt produs cartografic cu adevărat valoros, portolanele.

Aceastea erau un tip de hărți regionale care permiteau identificarea liniilor de coastă și calculul distanțelor. În general, portolanele erau asociate unor “cărți” (înscrisuri), care conțineau descrierea zonelor costiere și timpii de navigație.

Astfel, portolanul (harta + cartea) devenea un instrument nu numai o imagine simbolică, alegorică și metaforică. Împreună cu busola, portolanele permiteau calculul distanțelor dintre două porturi (sau timpul de navigație în funcție de viteza și direcția vântului).

Suporturile pe care erau executate portolanele puteau fi diverse. Spre exemplu puteau fi utilizate piei de animale (piele de capră sau piele de vițel).

În general, construcția unui portolan, era făcută pornind de la o linie care unea 16 puncte (cum este cazul hărții pisane) dispuse de regulă pe o circumferință. Cele 16 puncte nodale formau o rețea care delimita 16 zone de vânt (22˚30′).

Figura 19. Harta Pisana (1290). Unul din cele mai vechi portolane cunoscute. (sursa imaginii: www.redreaper.eu)

Folosind busola și compasul împreună cu zonele delimitate pe hartă, era posibilă calcularea distanțelor.

Rezultatul acestei încercări este o hartă sobră, săracă în pete de culoare dar bogată în puncte și linii, dotată cu o nomenclatură precisă și fără decorațiuni particulare inutile.

Un alt rezultat concret foarte evident a reprezentării Pământului pe portolane, este acela că în general față de reprezentările anterioare (spre exemplu hărțile TO), este redusă ca amploare suprafața Mării Mediterane. Spre exemplu, pe reprezentările lui Ptolemeu, aceasta era cu aproximativ 50% mai mare decât pe reprezentările cartografilor arabi.

Pe baza portolanelor s-au dezvoltat adevărate școli cartografice cum ar fi cele din sec. al XV-lea și al XVI-lea (școala catalană, școala portugheză, etc.).