Cultura spațiului

Spațiu sinergic

Obiectul și practicile geografice sunt intim legate de conceptul de spațiu. Toate atributele sale și semnificațiile pe care le îmbracă, exprimă un mod dimensional și de ordine în care se petrec faptele geografice indiferent de natura lor fizică sau socială. Termenul ″spatium″ în latină, de ″chora″ în greacă sau cel de ″raum″ în germană, face parte dintr-o ″familie″ lexicală care are menirea de a indica existența acțiunilor (proceselor) și a efectelor sub forma indusă prin practicile umane; efecte ce compun, în fond, modele teriroriale de viețuire.

Asemenea modele teritoriale au la origine cel puțin trei suporturi majore: experiența dobândită în înfruntarea și confruntarea cu mediul înconjurător și transmisă prin generații grupurilor de locuitori (numite populații), împrumuturile (cunoștințe, exemple de comportament, practici economice, etc.) preluate din ariile (locurile) învecinate sau mai îndepărtate, și instruirea (inclusiv educația) obținută pe diverse căi privitoare la existența și formele (plus mijloacele) de asigurare a permanenței spațiale. Făurirea modelelor teritoriale de viețuire (sinergism și coevoluție) a necesitat investiții de toate tipurile și de durată. În moștenirile lăsate, apreciate ca norme (timp rezidențial), comunicate într-o formă sau alta, direct sau indirect, sunt sintetizate experiențele spațiale. Valențele teritoriului (spațiului) preluate în diverse feluri, oricum selectiv, sunt reflectate tocmai în ″arhitectura″ modelului teritorial uman. Societățile proiectează și modelează spațiul în acord cu imaginile pe care acestea le elaborează (le concep, le construiesc) și a căror sursă o constituie tocmai practica umană. Mii de ani s-au derulat în procesul viețuirii umane cu practici și cunoștințe diferit valorificate în folosirea spațiului și în raportul de gândire de a înțelege și reprezenta Pământul într-o ″concepție″ proprie despre lume și cosmos, acea imago mundi preferențială. Lumea, în sens netrivial, ia chipul după modul în care o privim și ne comportăm.

Între categoriile (zece) distinse de Aristotel, ca: esență, calitate, cantitate, relație, timp, situație, posesie, acțiune și pasiune, apare și locul. Pentru acest termen încărcătura semantică este extrem de variată ca de exemplu: substanță, viețuire (locuire), câmp, contextualitate, situare, poziție, spațiu, etc.

Tocmai această polisemie generează multe incertitudini și chiar confuzii. Se poate afirma, cel puțin din latura geografiei regionale, că lumea nu este decât o țesătură de locuri (topos, choros) adică spații cu diverse încărcături, cu omogenitate sau eterogenitate.

În înțelesul său filozofic, spațiul este o formă obiectivă de existență a materiei în mișcare. Categoria spațiului exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale: poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor. Toate aceste elemente, alături de modalitățile lor de concretizare teritorială au fost și rămân elemente operaționale în asamblarea realității geografice. Arta valorificării potențialităților respective s-a constituit în timp într-o cultură a spațiului. Există numeroase rațiuni care justifică o atare creație, spațiul geografic fiind, înainte de orice, unul operant, funcțional. El posedă așadar, câteva caracteristici: este un spațiu complex (tridimensional, juxtapus, inclusiv), este un spațiu concret, adică exprimat în obiecte, locuri, fenomene cu o anumită poziție și desfășurare (întindere), este un spațiu perfectibil ceea ce înseamnă că are proprietatea de a fi variabil (schimbător) sub presiunea proceselor și fenomenelor (naturale, socio-umane) manifestate neântrerupt pe timp scurt sau lung.

După B.J. Berry, D.F. Marble (1968), ″orice spațiu constă dintr-un ansamblu de obiecte, caracteristicile acestor obiecte și interrelațiile lor″. Aceasta ne spune că spațiul este sistemic. În cadrul lui, relațiile nu sunt statice fapt ce asigură tocmai dinamica spațiului, deci șansa perfectibilității sale. Prin conlucrarea omului cu teritoriul s-a născut un tip de spațiu relațional. Așa este de exemplu, spațiul funcțional, în care omul este angajat în activitatea productivă, spațiul rezidențial (habitual), spațiul de localizare (adică poziționare obiecte, oameni și acțiunile lor). Pe de altă parte, se vorbește de calitatea acestuia de a fi ordonat, fapt exprimat prin moduri diferențiate de utilizare a teritoriului de către om și prin ierarhizarea holonică (holarhia spațială, Koestler, 1967) în sensul respectării legii relației parte-întreg. Succesul unei ierarhii spațiale depinde de măsura integrării nivelurilor succesive ale holonilor perechi.

Holarhia spațială ne apare, așadar, ca o structură cooperantă a cărei robustețe depinde de comunicarea componentelor holonice (Mac, I., 2000, pg. 193). Trăinicia spațiului relațional (om-mediu), depinde de profunzimea operației exercitată de către om în teritoriu și de varietatea legăturilor, cum ar fi cele de interes economic, de proprietate, de dominare, de stăpânire, ș.a. Identificarea unui teritoriu nu este decât un prim pas în procesul relațional, căci urmarea firească presupune stabilirea poziției, relevarea atributelor (de favorabilitate, de pretabilitate, de acces, etc.) și oportunităților. Localizarea și situarea (contextualitatea) sunt raportate la o cerință. Aceasta poate fi extrapolată în sensul cel mai larg, la ceea ce înțelegem prin modele comunitare umane cum ar fi locurile centrale (W. Christaller, 1993, A. Christofoleti, 1989). Descoperirea legilor care guvernează realizarea legăturilor și forma acestora, adică configurațiile spațiale de localizare și mișcare a obiectelor, a constituit un obiectiv major în știința Pământului. Enorma căutare și vasta acumulare de informații despre locuire, au condus la edificarea treptată a culturii spațiului.

Localizare și situare

Haosul, conceput ca ceva necunoscut, s-a cerut a fi limpezit. Și așa a fost ″distilată″ existența în ″zi″ și ″noapte″ (respectiv lumină și întuneric), în ″apropiat″ și ″îndepărtat″, în ″ordine″ și ″dezordine″, în ″civilizați″ și ″barbari″, în ″lumea întâia″ și ″lumea a doua″ (chiar și a treia). Acest proces are o sorginte cosmică. El a presupus, de la început, orientarea (unde?, de unde?, încotro?). Pivoții care au susținut actul respectiv au fost semnale despre nașterea și sfârșitul unei dimensiuni spațio-temporale de forma răsărit și apus, adevărate praguri ale luminii și întunericului, exprimate ulterior în dichotomia zi/noapte.

Indiferent sub ce expresie terminologică le găsim astăzi, ca de exemplu orient (sau levant la popoarele mediteraneene) și occident, referințele și-au multiplicat înțelesurile, încât suntem astăzi convinși că prin termenii respectivi se acoperă încărcături materiale și spirituale cu înglobări diferite sub raport valoric. A fi din ″răsărit″, pentru unii înseamnă a fi rămas în ″urmă″ pe curba transformărilor sociale ale valorilor civilizației.

Occidentul s-a edificat prin ″mișcarea culturii″ dinspre origine și loc către spațiile dornice să le preia și să le împrospăteze (!) sau să le fetișizeze(!).

La cei doi pivoți inițiali au fost atașate celelalte elemente de susținere: miazăzi și miazănoapte (devenite și cardinalele sud și nord) încă de la popoarele orientale (arabi) și mediteraneene (egipteni, greci). Fenomenul a fost configurat cu noi repere cum ar fi miezul-zilei (amiază) și miezul-nopții, intuite ca praguri de bifurcație în scurgerea și orientarea fenomenelor și a mersului vieții.

Fie umbra obiectelor pe planul neted al suprafeței locului, fie durata fenomenelor, fie mișcarea aparentă a stelelor, s-au dovedit a fi puncte de raportare.

Referințele terestre nu au fost izolate de cele ale boltei cerești, căci luminile acesteia, prin strălucirea neuniformă a astrelor, au fost imprimate pe retina căutătorilor dornici să știe unde sunt (ca marinarii) și încotro se mișcă lumea (ca astrologii). Astfel, Cerul și Pământul au fost reunite prin puterea minții sub forma ″spațiului de locuire, viețuire și mișcare″. Soarta era sub tutela mișcării universale. Ursa Mare devine vectorul ″Nord″ ceea ce la greci era cunoscut prin Arctos. Pentru cei care au conceput Cerul (bolta înstelată deasupra locurilor terestre) ca o rețea de configurații marcate de linii și frontiere (rete lineate), spațiul înconjurător terestru devine și el ″o lume″ organizată după: poziție, extindere, altitudine, limite, identitate (nume, stăpânire, etc.), formă, etc.

Arta fixării limitelor (după criterii naturale ori convenționale), a definirii frontierelor, a stabilirii dimensiunilor și formelor (geometria antică), a rânduirii locurilor în matrici catalogate sau stocării informațiilor în baze de date (ca de exemplu sistemul GIS) trebuie apreciate ca elaborări și practici spațiale fundamentale perfectate de societățile umane în lungul proces al devenirii lor. Aceste căutări și rafinări spațiale s-au distilat treptat în creuzetul civilizației umane constituind repere ale culturii spațiului cu unele suporturi de bază:

• arta orientării spațiale, de la formele cele mai naive până la cele mai sofisticate din zilele noastre;
• arta reprezentărilor spațiale într-o gamă extrem de flexibilă;
• arta elaborării mijloacelor tehnice (busolă, sextant, teodolite, stații totale, etc.) și utilizării lor în evaluarea cantitativă a Terrei;
• arta numerizării și construcției matematice (geometrice) a unei realități complexe. Primele succese majore în acest sens au fost rețelele de coordonate geografice (paralele și meridiane), azimutele, curbele de nivel, etc.;
• arta reprezentării simbolice și confecționării marcajelor de toate tipurile de la piramidele solare, bornele de hotar, bornele de triangulație și până la obstinentele semne de circulație;
• arta citirii și interpretării semnelor topografice, cartografice inginerești, cosmice, sociale, etc., fapte ce au condus la un limbaj științific distinct (cel al topografiei și cartografiei) și la o terminologie geografică cu valoare polisemantică extraordinară.

Toate cele enumerate, alături de multe altele, nemenționate aici, compun Cartea Monunentală a ceea ce înseamnă cultura spațiului.

Măsurare, raportare și reprezentare

Ce simplă este metria dar ce probleme dificile s-au ivit atunci câd oamenii au fost dornici să afle dimensiunile Terrei, distanța Pământ-Soare, raza sferei terestre, și multe altele.

Istoria care marchează trecerea de la empiric la calculul matematic are o succesiune de fapte. Trigonometria s-a angajat să dea răspunsuri la multe semne de întrebare. Un aport substanțial l-a adus trigonometria sferică, din păcate puțin cunoscută de geografi. A măsura înseamnă a cunoaște, apoi a opera, adică o însușire care dă valoare unei realități și facilitează reprezentarea socială a spațiului stăpânit. ″Înainte ca zeii să dea oamenilor măsurile, nu era nimic dotat cu existență. Era doar imobilitatea și liniștea în obscuritate, în noapte, după cum explică Papo-Vuh-ul indigenilor precolumbieni″ (Musset, 1985).

Măsurile dezvăluie diferențele, asigură intuirea geometriilor (configurațiilor) și permit evaluări teritoriale. Știința măsurării și reprezentării face parte din cultura universală și ar trebui să primească aprecieri după serviciile aduse societății.

Reprezentarea grafică (cartografia) s-a edificat treptat. De la desenele și schițele naive, la reprezentările grafice efectuate de popoarele antice (în scopuri agricole, de navigație, de stăpânire, etc.), nu a trecut mult timp până la scrupuloasele cartografii cadastrale și cartografiile urbane, iar astăzi cele satelitare, cu scop strategic, meteorologic și global. Ansamblul de construcții ″cartografice″ de la cele chineze (Cheng-Siang 1980), la cele grecești, romane și apoi cele contemporane, constituie un patrimoniu inestimabil al culturii universale.

Agregate în diverse forme, elementele de orientare, măsurare și reprezentare au sprijinit edificarea modelelor teritoriale prezentate astăzi ca modele de organizare a spațiului. În fond, este perfectarea unei ordini umane peste una naturală de existență teritorială.

Reprezentarea a devenit suportul aplicării fenomenelor geografice, încât geografia infrastructurală a câștigat o nouă dimensiune când cibernetica a penetrat știința despre locuri și oameni. Diferitele teritorii identificate, reprezentate și denumite în foarte multe feluri: sit, loc, regiune, zonă, constituie expresii ale relațiilor spațiale om-teritoriu.

De regulă atractorul centrului de relații îl constituie însuși nucleul comunității umane. Există o uimitoare confluență culturală în maniera de a gândi organizarea spațiului din antichitate până astăzi, prin extrapolarea funcției concrete a locului la o dimensiune globală. Locul în sine este contrapus exteriorului și îndepărtatului. Astfel, reprezentarea etnocentrică este împărtășită de civilizațiile străvechi până la cele moderne. Pentru chinezi cuvântul ″Zhonghua″ înseamnă centru civilizat, adică însăși China, dincolo de care stăpânește haosul. Zidul chinezesc limita ″mijlocul lumii″ (adevărata Chină) de sălbăticia exterioară calificată ca barbară.

La fel, pentru japonezi, față de ″centru″ echivalat cu spațiul însăși al etniei lor, sunt numite kinai provinciile din proximitatea capitalei. Termenul iteki (adică barbari) designează provinciile extreme ale teritoriului cunoscut (K. Yamoki, T. Tarkashi, 1980). Dincolo de ele domnește dezordinea (haosul) sau în sens imaginar, întunericul.

Situații relevante cu privire la ″centru″ apar și la mayași deoarece pentru ei spațiul cultivat cu porumb (mais) înseamnă viață înseamnă fundamentul societății însăși. În limba maya cuvântul lxim are un dublu înțeles, centru și porumb în același timp (A. Musset, 1985, pg. 49-57).

Centru preia funcția de raportare universală. Este semnificativă mutația semantică în sensul transferului semnificației de la una teritorială, centru de convergență (de raportare) la una filozofică.

Centrismul, cu numeroasele sale variante (antropocentrism, etnocentrism, ecocentrism, ș.a.) dezvăluie un anumit mod de organizare a lumii, se constituie într-o teorie filozofică cu direcționări notorii pentru o nouă dimensionare în cultura spațiului.

Prin cultură, omul cunoaște și valorizează natura pe care o raportează apoi la scopurile și nevoile sale. Cu cât cultura specializată, cum ar fi în cazul de față, de geografie tehnică câștigă valențe superioare cu atât progresul societății este mai bine asigurat. Intervine, însă condiția prin care se cere ca și acei ce beneficiază de serviciile culturii specializate, cultura spațiului, să fie pregătiți pentru receptarea ei.