Puncte de întâlnire în București. Aplicații de cartografie istorică

Teza de disertație, cu titlul Puncte de întâlnire în București. Aplicații de cartografie istorică a fost susținută în data de 20.06.2014, la Facultatea de Geografie, din cadrul Universității din București.

Conținutul integral al lucrării, poate fi descărcat de aici.

Introducere:

Așezările umane reprezintă subiectul de studiu a diverse discipline. Încă din cele mai vechi timpuri, tendința omului spre apartenența la un grup social s-a făcut simțită prin formarea triburilor și întemeierea așezărilor. Evoluând, expresia dorinței umane de stabilizare s-a concretizat în crearea sistemelor din ce în ce mai complexe, astfel luând naștere, în cele din urmă, orașul. „Oraşul este forma complexă de aşezare omenească, cu dimensiuni variabile şi dotări edilitare, îndeplinind de obicei mai multe funcţii administrativă, industrială, comercială, politică şi culturală.” (Dicţionarul Explicativ al Limbii române, 1996).

În ultimii 150 de ani, domeniul așezărilor umane a fost plasat în „zona de interferență a disciplinelor clasice” (Gabriel Pascariu, 2010), studiat intens de geografi, sociologi, antropologi, istorici, urbaniști, economiști, din diferite perspective, una mai interesantă decât cealaltă. Lucrarea de față își propune abordarea îndrăzneață a unei teme de actualitate și anume introducerea perspectivei socio-psihologice în domeniul geografiei. Studiul tratează relația dintre oraș și om, implicarea afectivă a cetățeanului față de spațiul în care locuiește, valoarea pe care o capătă diverse repere din oraș fiind dată de parametri precum unicitatea, calitatea, amplasarea, vechimea, corelarea reperului cu momente istorice și cu personalități importante. Motivele pentru care un anumit spațiu sau un anumit monument devin importante pentru societate, pentru colectivitate, sunt multiple și le vom studia amănunțit în această lucrare.

Orientarea este o necesitate aproape primară în ziua de astăzi, când suntem bombardați de o aglomerare de construcții cu mai mult sau mai puțin sens estetic și practic. Astfel, punctele de întâlnire, (pe care le vom numi în continuare puncte de întâlnire, puncte de reper sau repere – cf. DEX, reper: corp sau sistem de corpuri la care se raportează poziția unui corp fix sau mobil; semn sau obiect care ușurează orientarea) constituie atât pentru locuitorii permanenți ai orașului, cât și pentru vizitatori, locuri de o importanță aparte, atât din punct de vedere afectiv, cât și funcțional. În afară de existența materială a reperelor, importanța lor este dublată de componenta conceptuală.
Pentru a spori utilitatea cunoașterii acestor puncte de întâlnire, concluziile analizei
făcute asupra relației dintre om și loc vor fi concretizate în hărți tematice, grupate după criteriul temporal, după cum voi detalia ulterior. Hărțile vor integra atât componenta geografică, cât și cea istorico-socială.

Astfel, ne propunem să răspundem la întrebările, ce face un punct de întâlnire să dureze sau să dispară odată cu trecerea timpului? și de ce alegem unele elemente spațiale ca puncte de întâlnire în detrimentul altora?. Lucrarea analizează o teorie personală, conform căreia punctele de întâlnire din trecut, evoluează în aglomerări de puncte de întâlnire, în funcție de percepția individului și a comunității, punctul principal dintr-o astfel de aglomerare schimbându-se în funcție de diferiți factori, pe care îi vom analiza ulterior, principalii factori considerați fiind unicitatea și continuitatea.

Teza își propune analiza evoluției Bucureștiului de-a lungul timpului, studiul modificării valorilor reperelor, amplasarea acestora în spațiu, analiza factorilor care duc la schimbarea locurilor ce prezintă interes. Lucrarea va analiza importanța continuității elementelor spațiale din perimetrul Calea Victoriei – Centrul Vechi și împrejurimile, în comparație cu alte criterii de alegere a punctelor de întâlnire. Intenția lucrării de față este, de asemenea, stârnirea interesului pentru «geografia vie» a orașului, geografie consemnată nu doar în documente oficiale, prin metodele și instrumentele științelor exacte, ci mai ales prin ceea ce J.J.Wunenburger numea «atlasul interior» al fiecăruia.