Cuvântul „monstru” reprezintă un element notoriu dificil de definit, unele dintre definiţiile care au fost oferite de-a lungul secolelor fiind contradictorii. In timp ce mulți autori, atât clasici, cât și medievali, printre care Marcus Cornelius Fronto (c. 100-170), Pierre Bersuire (c. 1290-1362) și Sir John Mandeville (c. 1360) definesc un monstru ca fiind o creatură „împotriva naturii”, pentru Sf. Augustin (354-430) și Isidor din Sevilla (c. 560-636), “un monstru face parte din planul lui Dumnezeu, o podoabă a universului care poate învăța pe om și despre pericolele păcatului”. Hibriditatea este adesea folosită de cartografi pentru a reprezenta varietatea de monştrii/creaturi mitice care să inducă teama, pericolul sau misterul (exemple: diferite tipuri de sirene (în Ortelius's Theatrum orbis terrarum), capră de mare (în St.-Sever-Beatus), elefant acvatic, câine de mare, leu de mare, porc de mare (în Madrid manuscript of Ptolemy's Geography), vaca de mare (în Hortus sanitas, ""De piscibus""), delfin cu față de om, bărbatul-sirenă, unicornul de mare etc.).
În cartografie, cel mai adesea, aspectele uimitoare și exotice ale monștrilor implicau deformare fizică, exagerări fizionomice (viețuitoare marine cu elemente fizionomice de dimensiuni exagerate), dar au fost cazuri şi de deformare morală (exemplu canibali, vampiri).
Este important de reţinut că în perioadele antice, medievale și renascentiste, o serie de creaturi (leii și balenele, de exemplu) erau considerate monstruoase, ceea ce nu le considerăm așa şi în ziua de azi și, într-adevăr, se pot spune multe despre o cultură examinând ce creaturi au fost definite ca monștri. În general, cei mai mulţi monştri din materialele cartografice aparţin de domeniul marin, oceanic, marea fiind scena monstruozităților și poveștilor misterioase încă din antichitate.Prin prezenţa lor pe hărţile marine, navigatorii erau atenționați cu privire la posibile pericole de-a lungul călătoriei. De exemplu, creaturile mitice precum sirenele (exemple: Catalan estense mappamundi; Madrid manuscript of Ptolemy’s Geography; Hortus sanitas, “De piscibus”) puteau, prin frumusețea și cântecele acestora, să distragă navigatorii din lungul călătoriei.
Majoritatea monștrilor din hărțile marine realizate în timpul Evului Mediu și Renașterii se găsesc pe hărți destinate decorațiunii și nu pentru uz nautic. Așa cum menționează Chet Van Duzer în Sea Monsters on Medieval and Renaisance Maps „majoritatea hărților de navigaţie le lipsesc monștrii marini pentru că... acest element decorativ era opțional, iar dacă clientul care comanda hărțile nu plătea pentru monștrii marini, nu îi primea.” Aşadar, monştrii erau utilizaţi de cartografi pentru a crea hărțile ilustrative, de natură artistică și, în general, mai puțin utilizate pentru sarcini precum găsirea drumului sau navigarea pe mare. Includerea monştrilor pe hărţi a avut şi un rol în crearea unui oarecare divertisment sau promovarea turismului (Smyrl, Jak (1969), A Caricature Map of South Carolina; autor anonim (1935), Birthplace of great composers; Chase, Ernest Dudley (1944), Italy, with Vatican City: as drawn and published by Ernest Dudley Chase).
Indiferent de stilurile cartografice prin care monștrii și creaturile mitice au fost reprezentate pe hărți, aceste creaturi exotice rămân un important element cultural, fascinând o serie de generații.